„... Și Isus creștea în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Luca 2:41-52)
Sigur că, dacă marile personalități ale istoriei sunt subiect de reflecție pentru noi toți, cu atât mai mult Isus din Nazaret, care este personalitatea numărul unu, iar după creștini, nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu. Vă propun la început de toamnă și nou an școlar să privim pentru câteva momente la singura relatare ce o avem despre copilăria Domnului. Școala este despre copii, părinți, profesori, despre a cunoaște și a fi, și tocmai despre aceasta ne vorbește Scriptura.
Pe când copilul Isus avea 12 ani părinții lui s-au suit la Ierusalim cu ocazia Paștelui evreiesc. Acolo se întâmplă câteva lucruri remarcabile cu Mariei, cu Iosif, și cu băiatul lor.
A) Mai întâi a-și dori să observăm două lucruri la părinții fizici ai Domnului.
-Un lucru bun la acești părinți era că erau oameni evlavioși. Doctorul Luca, cel care consemnează, ne spune că părinții lui Isus se duceau al Ierusalim în fiecare an și își luau și copiii cu ei.
Biblia ne spune că evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig, și tot în ea se spune, învață pe copil calea pe care trebuie să o urmeze. (1Timotei 6:6; Proverbele 22:6)
În privința aceasta Iosif și Maria ne sunt pilde, oamenii aceștia evlavioși l-au învățat pe copilul lor de mic drumul spre Ierusalim.
Îi învățăm pe copiii noștri o mulțime de lucruri, să-i învățăm și Calea mântuirii, mai ales acum când școlile publice sau secularizat, sau înstrăinat de învățătura lui Dumnezeu.
-Al doilea lucru despre părinții lui Isus, de data aceasta negativ. După terminarea praznicului, la întoarcerea acasă, Iosif și Maria l-au pierdut pe băiatul Isus.
Nu-i o bilă albă pentru un părinte!
De ce l-au pierdut? Cuvântul spune: „N-au băgat de seamă” și „au crezut că... ” Neatenția, aglomerația, problemele, ... i-au făcut să-l piardă pe Isus, și încă în locul cel mai sacru.
E posibil să-l pierzi pe Dumnezeu?
Biblia spune, da! Realitatea o confirmă.
Unii îl pierd pe Domnul chiar la casa lui Dumnezeu, de aceea să fim vigilenți.
Ce e de făcut dacă constați că l-ai pierdut pe Dumnezeu?
Caută-l! Caută-l imediat ce ai constatat pierderea. Caută-l cu perseverență până Îl găsești. Caută-l în locurile unde El se află de obicei...
Exemplu:
B) Cu această ultimă afirmație doresc să observăm două lucruri pilduitoare și despre băiatul Isus, cum îl numește Luca pe Domnul.
-„L-au găsit”, spune Luca, „în Templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări”.
Unde ar fi putut fi?
Prima decadă a istoriei evreilor societatea era una teocratică. La Cortul Întâlnirii și mai apoi la Templu se întâmplau mai toate lucrurile importante, mai ales citirea și explicarea Scripturii.
Într-un anumit moment al lucrării Sale publice, Fiul lui Dumnezeu citează dintr-un psalm cu referire la Sine: „Râvna pentru Casa Ta mă mănâncă pe Mine”.
Veți fi poate de acord că, această râvnă care te consumă pentru Casa Domnului, trebuie să o aibă fiecare credincios și fiecare credincioasă. Viața religioasă trebuie trăită având în centru adresa unde locuiește Dumnezeu, Casa Domnului, care este și școală pentru sufletele noastre.
-Și al doilea aspect, Isus era supus părinților.
Cu toate că băiatul acesta a înțeles de timpuriu cine este, altfel cum am putea interpreta cuvintele; „Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”, în timpul copilăriei a fost supus părinților lui pământești, așa cum cerea Legea. Luca scrie: „Apoi S-a pogorât împreună cu ei, a venit în Nazaret, și le era supus.
Trăim într-o lume în care verbele „a asculta” și „a fi supus” sunt demodate. În lumea lui Dumnezeu supunerea, supunerea în relațiile dintre noi și dintre noi și Domnul, este un ingredient de bază. Celebra expresie Șema Israel (Ascultă Israel) este universal valabilă, binecuvântarea venind în măsura ascultării și supunerii.
ÎNCHEIERE: Și pentru că am invocat la începutul articolului școala, dați-mi voie să spun un ultim lucru.
-Frați și surori părinți, nu știu cât putem schimba la nivel de instituție realitatea seculară din învățământul public, dar la nivel personal, la nivel de familie, la nivel de comunitate creștină locală, putem compensa în așa fel încât copiii noștri să deprindă nu numai științele umane ci și științele divine; evlavia, adevărul, supunerea.
-Iubiți copii, școală vă formează pentru viața aceasta pământească și pentru a reuși este bine să fiți serioși cu pregătirea. Familia, biserica, biblia, rugăciunea, vă dau o dimensiune ce nu o veți întâlni în școală, vă formează pentru pentru viața veșnică.
-Copil fiind ai tendința să nu le ei în serios nici pregătirea pentru lumea aceasta, nici pregătirea pentru veșnicie. Însă, pe măsură ce veți crește veți vedea cât de importanete sunt seriozitatea, disciplina, ascultarea, credința, evalavia, ...
-Doamne, ai milă!